Recenzie Inimă de câine

              Inima de caine

   “Inima de caine” realizata dupa opera lui Mihail Burgakov, este  o piesa de teatru a carei actiune se petrece in Rusia Sovietica pe la inceputul perioadei comuniste. Aceasta piesa extraordinara pusa in scena de regizorul Yuriy Kordonskiy este, in opinia mea, una dintre cele mai valoroase piese de teatru care se joaca in prezent pe scenele marilor teatre din Romania.
  Avand in vedere distributia de exceptie a acestei opere dramaturgice, cu actori printre care se numara Victor Rebengiuc, Mircea Rusu,Marius Manole, Tania Popa si multi altii,ea este, fara indoiala, o capodopera creata nu numai de identificarea aproape perfecta a personajelor cu rolurile lor, dar si de rafinamentul desavarsit al decorului.Piesa se desfasoara in Sala Amfiteatru a Teatrului National Bucureti, o sala care permite actorilor o comunicare desavarsita cu spectatorii, datorita dimensiunilor mici ale acesteia.Dupa cum spunea si Marius Manole intr-un interviu, este foarte importanta comunicarea dintre actor si spectator si numai intr-o sala mica asa cum este Sala Amfiteatru ,iti  poti realiza mai bine rolul, deoarece, in opinia lui, relatia cu spectatorii si modul in care ei percep piesa sunt doua aspecte esentiale.
  Cu o durata de doua ore si jumatate, aceasta piesa promite sa ii surprinda pe toti cei care o vizioneaza mai ales prin jocul actoricesc de o mare valoare dar, dupa cum am mentionat mai devreme, amenajarea salii are si ea un rol foarte important.
  Actiunea se petrece în casa medicului de talie europeana, Preobrajenski, în care se ajunge un câine vagabond si amarât, plin de rani si de purici. În ciuda protestelor celor din jur, medicul îl tine în cabinet, aparent initial pentru a-l curata si vindeca. Aparenta se pastreza pâna în momentul în care asistentul medicului, Bormenthal, vine cu vestea: “Avem cadavru!” Urmeaza scena unei operatii intense asupra bietului patruped care încheie primul act. Actul al doilea începe cu o prezentare a jurnalului medicului din ultima vreme, jurnal care elucideaza misterul proaspetelor întâmplari. De la cadavrul anuntat mai devreme, medicul a transplantat câinelui Sarik hipofiza si testicolele. Rezultatul, venit dupa o coma lunga, a constat în pierderea cozii, articularea primelor cuvinte si adoptarea unui comportament pseudo-uman, începând cu bautura. Adica se poate spune ca Sarik s-a transformat în om, însa, asa cum se va vedea, cu personalitatea donatorului, care fusese o canalie: betiv, bataus si criminal care-si gasise sfârsitul înjunghiat într-un bar.
   Interpretul rolului de caine si anume actorul Marius Manole, reuseste sa intre in pielea personajului sau si sa imite foarte bine gesturile (mimica si sunetele) produse de orice caine, mai cu seama de unul vagabond care avusese o viata chinuita.
  Piesa continua cu un scandal provocat de comitetul de bloc, in urma caruia cainele, devenit acum om, este nevoit sa isi gaseasca un nume.Isi ia numele de Tipograf Tipografovici Sarikov (nume stupid de altfel, ales datorita zilei tipografului din calendarul sovietic), îsi ia o slujba drept seful subsectiei raspunzatoare de eliminarea patrupedelor fara stapân (pisici mai ales, caci aceste instincte se pastrasera de pe vremea când era câine).Într-un incident în care Sarikov scoate un revolver, Bormenthal reuseste sa-l imobilizeze, apoi se sugereaza ca ar avea loc o noua operatie, dupa câteva zile comitetul de bloc si militia vin sa-l caute pe Sarikov întrucât nu mai venise la slujba, iar cei din casa spun ca ei nu stiu nici un Sarikov, doar pe Sarik, catelul.Acesta este adus, evident,in postura sa de patruped.
  Dar care este oare morala acestei piese??Probabil ca nu as stii sa raspund concret la aceasta intrebare, insa ceea ce mi s-a parut foarte sugestiv a fost dialogul dintre Bormenthal si Preobrajenski in care Bormenthal constata despre Sarikov: “Are inima de câine”. Preobrajenski îl contrazice: “Nu, are inima de om – cea mai haina dintre cele care au existat vreodata.” De aici putem ajunge la concluzia ca omul , aceasta fiinta superioara dotata cu inteligenta, poate in acelasi timp sa fie una dintre cele mai demne de dispret creaturi ale lumii.
  Aceasta piesa de teatru s-a dovedit a fi una de succes atat pentru binecunoscutul Victor Rebengiuc, care a primit primit premiul UNITER pentru Cel Mai Bun Actor în rol principal în anul 2006, dar si pentru Marius Manole care a fost nominalizat in cadrul aceleiasi categorii.
  Pentru a incheia aceasta scurta prezentare a piesei “Inima de caine” as dori sa adaug o apreciere a lui Valentin Dumitrescu care spune “Scenografia, atât decorul de un desavârsit rafinament plastic si remarcabile conotatii simbolice, cât si costumele caracterizante în întelesul artistic al conceptului,semnata Stefania Cenean,confera reprezentatiei cadrul fastuos al acestui autentic banchet teatral.”

Alba Adriana

Recenzie

My first wedding (Prima mea nunta)

-recenzie-

 

 

         M-am tot gandit despre ce sa scriu: sa fie o piesa de teatru? din pacate au trecut cateva luni de cand nu am mai calcat printr-o sala de spectacol; sa fie un film? dar care? Pana cand, in final , m-am decis asupra unei comedii romantice pe care am revazut-o de curand si pe care o recomand amatorilor acestui gen de filme.

         Mai intai trebuie sa mentionez ca scenariul este inedit , pe mine m-a captivat inca de la inceput.Au loc o multime de intorsaturi care dau sare si piper fimului si va vor cu tintuiti pe fotolii ( sau canapele ). Inchipuiti-va un tanar indragostit aproape la prima vedere de o fata logodita care urma  sa se casatoreasca foarte curand. Nick , protangonistul, se da drept preot si ii castiga increderea celei care l-a fermecat. De aici au loc diverse intamplari si situatii putin spus neobisnuite. Daca v-am trezit interesul , va las pe voi sa decoperiti restul.

In opinia mea si jocul actoricesc merita remarci pozitive, intrucat actorii intra foarte bine in pielea personajelor ,sunt credili ,potriviti rolului , tineri si energici. Cum altfel? Cu siguranta “Prima mea nunta” este un film de urmarit in compania amicilor si o cale placuta de a petrece o dupa-amiaza , dimineata sau chiar seara agreabila. Daca v-am convins , vizionare placuta!

 

 

STAN STEFANIA X G

Arta contemporană

                    Orice idee ciudata poate fi considerata o idee geniala in arta contemporana?

Unul dintre cele mai caudate locuri pe care le-am vazut si care mi-a ridicat multe intrebari este muzeul de arta moderna din Paris , Centre Pompidou . Termenul de arta moderna este folosit in general pentru a face referire la arta zilelor noastre.

Nu va voi tine un discurs teoretic despre arta contemporana, atat pentru ca nu vreau sa va plictisesc , cat si pentru ca este un subiect foarte vast, ce poate starnii controverse, caci fiecare opera de arta contemporana este un exercitiu de imaginatie si logica.

A face vizibil invizibilul. (Paul Klee)

      Insasi o opera de arta din punct de vedere al constructiei, Centre Pompidou este celebru nu numai prin aspectul exterior ce inscrie cladirea in clasa arhitecturii high tech , dar si prin expozitiile de arta plastica si arhitectura industriala pe care le adaposteste.

      Socata, ramaneam uneori inmarmurita in fata unora dintre operele ciudate, debitand sentimente de calibrul apreciere, regasire, dispret sau repulsie. Insa a fost o lectie pentru mine. La urma urmei , fragilitatea se preschimba in forta atunci cand devine clar ca nu este important sa gasesti, sa intelegi, ci sa descoperi, sa creezi noi universuri necreeate de nimeni altcineva inafara de tine.

      Iar daca la Proust se ridica intrebarea „oare de acum trebuie sa ne asteptam la altceva din partea literaturii?“, Joseph Beuys declara ca “Elementul cel mai important, pentru cel ce imi priveste obiectele, este teza mea fundamentala: fiecare om este un artist. Aceasta este insasi contributia mea la istoria artei.” , noi nu ar trebui sa ne punem o serie de intrebari esentiale precum “ care este limita dintre opera de arta contemporana si obiecte ciudate?” sau “ Orice idee ciudata poate fi considerata o idee geniala in arta contemporana?”

Runcan Liviana

Recenzie desen

Edward al III-lea, de William Shakespeare

T.N.B. – Sala Mare

Piesa shakesperiana “Edward al III-lea” este una din cele mai recente premiere ale TNB-ului, incepand cu luna ianuarie a anului 2008.

Piesa respectiva a starnit un timp o serie de controverse intre specialistii in domeniu. Acestia au considerat initial ca ea a fost scrisa de catre William Shakespeare in colaborare cu alti autori, precum Christopher Marlowe. In final, acestia au decis ca piesa este o creatie shakesperiana propriu-zisa.

Piesa se numara intre asa-numitele “Chronicle Plays” ale lui W. Shakespeare, piese cu carácter istoric inspirate din cronici engleze si franceze scrise de J. Froissart si R. Holinshed.

“Edward al treilea” a fost pusa in scena de celebrul regizor Al. Tocilescu. Acelasi regizor a mai pus in scena piesele “Hamlet”, “O scrisoare pierduta”, doar cateva din montarile sale.

“Edward al III-lea” este o piesa interesanta, dar da nastere si ea unor controverse. Ea este interpretata de Ion Caramitru (Edward), Serban Ionescu (Regele Ioan al II-lea) si alti actori de valoare de la TNB.

Decorurile sunt simplu structurate, ele vrand sa sugereze castele, poduri din secolul al XIV-lea. Costumatiile actorilor vor sa sugereze costume medievale, armuri, culorile sunt diverse. Armele sunt asemanatoare celor din acea epoca, intrucat sunt sugerate si lupte purtate atunci.

Actiunea se petrece in secolul XIV, la sfarsitul razboiului anglo-scotian si la inceputul celui de 100 de ani (1337-1453), dintre Franta si Anglia. Unul din motivele izbucnirii acestui indelungat conflict il reprezinta dorinta regelui englez de a lua coroana franceza ce i s-ar fi cuvenit prin descendenta sa din regina Isabella, fiica regelui francez Filip IV cel Frumos, in contextul stingerii dinastiei Capetiene si preluarea tronului francez de catre urmasii lui Charles de Valois, acesta din urma fiind fratele regelui Filip IV.

Urmasii lui Charles de Valois au instaurat o noua dinastie, cea de Valois. Ei au fost considerati a fi «bastarzi», «uzurpatori», de catre cel ce se autoproclama regele de drept al Frantei, Edward al III-lea, infranti pe mare si pe uscat la Crecy si Poitiers ; francezii, desi mai numerosi ca englezii, se predau in final, regele Ivan cazand prizonierul lui Edward.

Regele Angliei proclama pacea intre cele doua popoare odata cu preluarea puterii in Franta, in ciuda dorintei fiului lui Edward de a continua, pornind din Franta, razboaiele de cucerire si atacarea altor tari, precum Spania si Turcia. Edward nu se arata de acord cu zelul belicos al fiului sau, el preferand a se opri odata cu victoria asupra francezilor si atingerea scopului urmarit.

In timpul relatarilor luptelor de la Crecy si Poitiers, sunt proiectate pe un ecran fragmente din diferite filme istorice, ce redau luptele din Evul Mediu apusean.

Atunci cand este relatata lupta navala anglo-franceza, ce debuteaza victoria engleza, sunt proiectate imagini din filmul american Pearl Harbor. Acest lucru doreste sa arate o perpetuare a razboaielor maritime de-a lungul timpului, a dezastrelor provocate de ele, implicit o repetare a istoriei.

De asemenea, trecerile de la o scena la alta sunt marcate prin fragmente de melodii de jazz, interpretate la saxofon. Aceste fragmente vor sa acopere unele scaderi, unele intreruperi din textul shakesperian. Prin fragmentele muzicale, se mai cauta sa se sugereze ca arta este universal valabila in timp, ca scene din piesele clasice au valente cu timpurile noastre.

Interpretarea actorilor a fost buna. Cu toate acestea, am auzit spectatori care si-au exprimat rezerve fata de interpretare si fata de fundalul muzical. Se aratau mirati de acest fundal muzical, anume ce legatura era intre o piesa cu caracter istoric, medieval si jazz (?!?).

Rezervele respective pot fi sau nu justificate, depinde de modul fiecarui spectator de a intelege o piesa. Personal, mi s-a parut o piesa interesanta, bine interpretata, apropiata abordarii clasice. Textul are unele imperfectiuni, insa acest lucru nu diminueaza valoarea piesei respective. Probabil ca piesa a fost scrisa in tineretea lui Shakespeare.

Chiar daca ea nu se ridica la nivelul celor mai celebre capodopere shakesperiene, ramane totusi o piesa de valoare din repertoriul “Marelui Will” sau a “Lebedei din Avon”, cum a fost supranumit in timp William Shakespeare (1564-1616).

 

 

Mesaj pentru elevi

Dragi elevi,
Au trecut deja zece zile de la data limita stabilita pentru publicarea articolelor voastre pentru blogul clasei. Dupa cum am convenit, nimeni nu mai poate posta articole noi care să conteze pentru prima din cele -cel putin, doua note, insa putem în continuare mentine un dialog pe tema artei si a influentei sale asupra altor domenii de cunoastere, a vietii sau cercetarilor de orice fel. Imi cer scuze daca am neglijat pe cineva prin lipsa comentariilor scrise, imposibil de oferit intr-un timp atit de putin ca al meu. Rămân inca dator: promit ca macar temei kitsch-ului, propusa, dar aproape ignorata, voi raspunde cu o replica pe masura. Promit iarasi sa organizez premierea celor mai bune interventii imediat ce imi voi fi degajat putintel programul, sufocat de datorii. Si iarasi, fagaduiesc sa postez pe fiecare din blog-uri cite un film scurt, in vederea obtinerii comentariilor voastre, ca alternativa posibila la tema recenziilor, iata deja atacata. Voi adauga, cum e firesc, si un clasament al blog-urilor, împreuna cu citeva aprecieri critice. Pina atunci, ma voi rezuma sa afirm ca proiectul nostru si-a atins scopul doar partial si cu succese moderate, in pofida citorva articole si propuneri deosebite. Am observat in general superficialitate, lipsa de responsabilitate intelectuala, neincredere, lipsa de loialitate si punctualitate, deopotriva cu lipsa respectului de sine. Desigur, lucrurile se schimba si nu se opresc aici, si nu pot sa nu ma arat extrem de voios fata de suficient de numeroasele cazuri, pina la urma, cind toate acestea au fost altminteri. Exista printre voi oameni seriosi, sinceri, curajosi si plini de haz, cu multe sanse. Sper ca ne-a fost de folos tuturor, macar ca experienta de comunicare, daca nu chiar intelectuala. Cu drag,

 

Bogdan Teodorescu

Măștile tipic venețiene

         

 

                                                   Mastile tipic venetiene

   Aceste masti numite “maschere” in limba italiana sunt confectionate manual , pastrandu-se astfel o veche traditie in Venetia.Ele sunt folosite atat la carnavale cat si in reprezentatii importante cum ar fi Commedia dell’ Arte.
  

Pentru venetieni era ceva normal sa poarte masti nu numai in timpul carnavalului dar si cu multe alte ocazii in timpul anului.De fapt motivul care ii determina sa se mascheze era pentru a isi ascunde chipurile.De exemplu se mascau cand participau la asa numitele “jocuri de noroc” astfel incat sa nu fie recunoscuti de creditori.Femeile in schimb purtau masti nu numai pentru a nu se face vazute, dar si pentru frumusete.
    De confectionarea mastilor erau responsabili niste oameni numiti “maschereri” in limba italiana, ale caror magazine se gaseau peste tot,iar operele lor erau considerate ca fiind arta, fiind chiar incluse in “Collegio dei pittori”.
   Una dintre aceste masti celebre poarta numele de “BAUTA”.”La bauta” era folosita atat de barbati cat si de femei in diverse ocazii.Era un lucru obligatoriu pentru femeile casatorite, dar erau interzise tinerelor care aveau varsta proxima pentru a se casatori.Masca era facuta de asa natura incat oricine o purta devenea de nerecunoscut, aceasta acoperind fata de la buza superioara si avand forma nasului ascutita.Masca era de culoare alba si era adesea supranumita “larva” care in etimologia latina inseamna “fantasma”  sau chiar “masca” si se putea manca si bea cu masca pe fata, mentinand astfel anonimatul.
   “LA MORETA” este o masca ovala din catifea neagra ce era folosita de catre femei.Inventia sa isi are originile in Franta unde femeile o purtau pentru a merge la manastire, dar s-a raspandit cu rapiditate in Venezia, mai ales ca infrumuseta in mod particular liniile feminine.Dat fiind faptul ca la inceput aceasta masca se purta tinand-o in gura datorita unui mic bold, era o masca muta.

   Ultima,dar nu cea din urma, este “IL PANTALONE” , fara indoiala masca italiana cea mai cunoscuta si de asemenea cea mai utilizata de venetieni in timpul carnavalului.Numele sau deriva fie de la Sfantul Pantaleone,unul dintre sfintii cei mai venerati ai orasului, fie de la cuvantul “Piantaleoni” : erau numiti asa acei negustori care aveau rolul de a “fixa” leul  din San Marco, adica de a stabili relatiile comerciale in teritoriile cucerite de Republica.

 

Alba Adriana

 

 

 

Ariton Raluca

Televiziunea

 

 

                                                       Televiziunea

 

 

 

Azi ne vine greu să credem că televiziunea si televizorul care nu lipsesc din case , autocare , avioane , exista de numai 50 ani.

            Datorita ei s-a stabilit comunicarea instantaneu intre cele mai indepărtate părti ale lumii , vizual , ca si cum ai di acolo.

            Transmiterea la distanță a imaginilor in miscare este o urmare a progresului tehnicii , care a inceput cu inventarea radioului de către Marconi ( 1896 ) .

            Specificul televiziunii , ceea ce o deosebeste de celelalte mijloace de comunicare , este ”transmisia in direct” .

            Apariția televizorului a avut urmari asupra tuturor celorlalte ramuri ale mass – mediei . Ziarele s-au umplut cu fotografii si cu stiri de ultima oră.

            Transmiterea filmelor la domiciliu a provocat intr-o primă etapa o criza gravă a sălilor de cinema care s-au golit brusc.Pe masura ce T.V a evoluat și au aparut mereu mai multe posturi , cerința lor de filme a realimentat productia cinematografica .

            Utilizata din ce in ce mai intens si in scoala , comunicarea prin T.V participa mereu la formarea ”prismei” prin care percepem si mai ales , pricepem lumea si realitatea.

            Rolul cultural al T.V este cert.Tot atat de sigură este si primejdia consumării unei bune părți din viață privind ecranul pe care se perindă virtuale vieti ale altora , in loc să-ți traiești propria ta viață.

            ”Conectat la spectacolul lumii , spectacolul este tot mai puțin disponibil pentru propriul său spectacol.”

                                                           ( Gery Debord)

 

 

Ene Silvia

Bobe Ana Maria

 

Despre kimono

                                               DESPRE KIMONO

 

 

Kimonoul, pana de curand, era imbracamintea principala a japonezilor. Pot afirma ca este nu doar un obiect vestimentar complet, dar fabricarea si decorarea lui este o adevarata arta. Dupa felul de kimono purtat iti poti da seama de statutul social al persoanei respective, de varsta si meserie, societatea avand reguli foarte stricte cu privire la modul in care se poarta. Decorarea unui kimono se face in functie de anotimp, de ocazie si se picteaza manual, aplicandu-se eventual matase sau blana.Este un simbol al culturii japoneze şi unul din cele mai rafinate costume naţionale din lume. Are o croială extrem de simplă, toate liniile fiind drepte. Este o haină simplă, dar modul său de aranjare este foarte complicat. Sunt multe elemente şi accesorii în modul de legare al kimonoului.

Astfel mai poate fi numit şi tip de mânecă- mâneca kimono, croită integral cu reperele faţă şi spate ale produsului

Este purtat de sarbatori si ocazii. Purtat cu mandrie atat de femei si barbati kimonoul reprezenta pana de curand principalul vesmant din Japonia.

Cele care au raspandit faima kimonoului si care , impreuna cu acesta formeaza un simbol sunt gheisele.

Înfăţişarea unei gheişe variază de-a lungul carierei, de la culorile vii ale unei gheişe ucenice, la înfăţişarea sobră a unei gheişe experimentate. Gheisele folosesc foartă multă pudră albă şi au obiceiul să işi contureze buzele cu roşu. Gheişele poartă mereu kimono. Gheişele ucenice au kimonouri viu şi divers colorate cu un obi (eşarfă care se leagă în jurul brâului) extravagant. Gheişele mai experimentate poartă kimonouri cu stiluri, modele şi culori mai sobre. Se spune că o gheişă niciodată nu este văzută cu un kimono mai mult de o dată în timp ce produce divertisment. Kimonourile gheişelor sunt decoltate la spate, pentru că în lumea japoneză, ceafa şi gâtul sunt folosite în ritualul seducţiei bărbaţilor.

Culorile şi modelele kimonoului sunt, de asemenea, în funcţie de anotimp şi de evenimentul la care participă. Iarna, de exemplu, gheişa poate fi văzută purtând peste kimono un palton de lungimea trei-sferturi căptuşit cu mătase pictată de mână. kimonourile căptuşite sunt purtate în timpul anotimpurilor mai friguoase, iar cele necăptuşite în timpul verii. Un kimono poate necesita de la doi la trei ani pentru a fi creat, pictat şi brodat.

Gheişele se încalţă cu sandale cu talpa foarte înaltă, zori, când merg afară, şi poartă doar tabi (şosete albe) înăuntru. Când vremea este ploiasă gheişele se încalţă cu nişte saboţi de lemn, numiţi geta. Gheişele ucenice au nişte saboţi speciali din lemn negru lăcuit, okobo.

Coafurile gheişelor au variat de-a lungul istoriei. In trecut, femeile işi purtau părul pe umeri în unele perioade, şi prins desupra capului in altele. În secolul 17 a aparut tradiţionala coafură shimada, un fel de coc elaborat, purtat de gheişele consacrate.

In comparatie cu ale femeilor, kimonourile barbatilor sunt foate simple, fiind formate ,axim din 5 piese, cu exceptia incaltamintei. Principala diferenta o formeaza manecile, care sunt lungi dar atasate kimonoului de talie.

Aceasta imbracaminte, despre care toti stim cate ceva, este una din cele mai grele de fabricat si decorat din lume. Pana sa apara in Japonia „street-fashion” care azi a luat mare amploare, kimonoul a fost o imbracaminte care a conferit persoanei frumusete, gratie, respect, dar mai ales unicitate…

Ana Mărunțel